Scrie un text narativ, de 150-200 de cuvinte,în care sa prezinți o aventură a cunoaşterii trăită de un copil de vârsta ta.
Teme AniDeȘcoală.ro
Inregistrati-va pentru a beneficia de cunostintele comunitatii, a pune intrebari sau a a raspunde la intrebarilor celorlalti.
Suntem o comunitate care incurajeaza educatia si in care se intalnesc know-how-ul si experienta cu perspective inovative de abordare a problemelor.
Autentificati-va pentru a pune intrebari, a raspunde la intrebarilor celorlalti sau pentru a va conecta cu prietenii.
V-ati uitat parola ? Introduceti adresa de email si veti primi o noua parola.
Scrie un text narativ, de 150-200 de cuvinte,în care sa prezinți o aventură a cunoaşterii trăită de un copil de vârsta ta.
Tin sa precizez de acum ca nu o sa abia chiar 150. Mai poti dezvolta tu!
Titlu: Durerea – Cum am invatat ce este cu adevarat viata
Cuprins: Noi oamenii suntem chiar speciali. Putem sa bucuram si totodata sa intristam pe cineva in doar cateva clipe. Am inceput s sa urasc lumea in care traiam, insa, eram nevoit sa nu ma las batut, pentru ca familia mea era si inca este tot ce mai am pe lume. Totul a incepuse cu cateva zile inainte de tragedie, pe cand totul era ‘perfect’…
Introducere: Intr-una din zilele din vara anului 2019, bucuros de vacanta, dis-de-dimineata, ma pregateam sa mananc. Soarele imi batea in ochii foarte tare, mai tare ca oricand altcandva. Oriunde ma mutam, tot putea sa patrunda prin geamul cel abea curatat de mama, fara ca macar sa inteleg ce se intampla. Parca incerca sa imi spuna ceva… de fapt, chiar asta facea.
Dupa ce am mancat, mi-am continut rutina zilnica. M-am asezat la calculator si m-am jucat jocul meu favorit. Si acum imi aduc aminte cu cata spaima ma uitam la vremea de afara, caci in jurul orei 05:00 dimineata ploua si tuna, iar acum soarele stralucea destul de miseleste pe cerul cel albastru. Vantul alungasera nori, el stie de ce.
Peste cateva ore m-am pregatit sa plec la tata la serviciu, nu mai stiu de ce, insa am luat-o pe sora mea de mana si am plecat impreuna. Cand sa iesim afara pe usa apartamentului, tocmai sosea tata, care mi-a spus ca bunicul meu, care in urma cu 3 zile plecase la tara este la spital. Panica m-a cuprins, insa am incercat sa fiu tare, caci stiam ca totul va fi bine. Aproape toata familia plecase impreuna la bunicul la spital, in timp ce eu cu Bianca, sora mea ne-am indreptat spre casa bunicii, care nu era deloc departe. Ajung, totul era pustiu si linistit. Nu erau multe persoane acasa. M-am asezat in patul varului meu si am asteptat.
Peste ceva timp, ma ridic din pat si ma indrept spre bucatarie. Acolo era unchiul meu. Se uita la mine, dupa care, cu un glas mai domol, imi spune ca bunicul tocmai… a murit, in urma cu cateva ore. Am simtit cum cerul imi cade in cap. Nu stiam ce sa mai zic. Tot corpul amutise, in timp ce timpul nu se mai oprea din a se derula parca din ce in ce mai tare.
Toata familia a ajuns acasa. Plansetele inundasera atmosfera casei. Totul era altfel. Mai trist.
Am compus o poezie pentru bunicul meu, poezie ce a fost recitata de catre preot, aceasta poezie fiind si scrisa si pusa in sicriul in care se afla cel ce nu trebuia sa se afle.
Final: Atunci, am realizat ca nu mai sunt un copil. Trebuie sa pretuiesc fiecare moment alaturi de cei dragi. In clipa aceea am inceput sa cunosc o latura deloc frumoasa a vietii. Pierderea unei persoane.
PS: Bazat pe fapte reale, chiar mie mi s-a intamplat acest lucru. Pana si poezie este reala.